Ganduri

Am visat cândva că te-am găsit în cele mai adânci și arzătoare dorințe ale mele. Erai acolo, legat în chinuri cu lanțuri grele, iar tu nu sufereai deloc. Mă așteptai să vin într-o zi să te salvez, dar îmi era teamă. Atunci când te-am găsit, nimic nu m-a mai oprit, nici teama, nici consecințele. Știam că urma să mă pierd pe mine pentru totdeauna și să devin o părticică din tine, toate astea pentru un sărut și o îmbrățișare. Ți-am dat drumul, te-am dezlegat la ochi și iată-te. Stai în fața mea și mă privești confuz. Te privesc adânc în ochi și încerc să-mi dau seama la ce te gândești. Dar tu ești gol, ești doar o marionetă proiectată să-mi urmeze ordinele. Iar tu te apropii cu pași mărunți, mă cuprinzi în brațe și te hrănești cu sufletul meu. Mă săruți atât de pasional încât uit cine sunt. Uit de toată lumea înconjurătoare și uit de toate trăirile mele. Acum te privesc, dar parcă privesc prin tine. Iar tu ți-ai recăpătat amintirile. Îți simt atingerile gingașe și observ cum mă legi strâns cu ale tale lanțuri. Mă mângâi pe cap, apoi mă săruți scurt. Printre lacrimi te văd cum te îndepărtezi de mine. De abia aștept ziua în care te vei întoarce așa cum m-am întors și eu la tine. Asta se va întâmpla după ce tu îți vei fi împrăștiat praful magic asupra zecilor de fete pe care le vei întâlni în cale. Dar un lucru e sigur, doar eu voi rămână închisă în sufletul tău și voi fi, pentru totdeauna, o parte din tine.

E ca atunci când vezi sunete și auzi culori, când înoți pe cer, alergi pe apă și zbori prin iarbă. E ca azi noapte când ai simțit că lumea ta se scufundă și va deveni o Atlantida nelocuibilă, iar tu devii atât de goală și de pustie încât auzi vântul șoptindu-ți cuvinte urâte, vorbe demoralizatoare și te împinge de pretutindeni. E ca atunci când totul devine opus ție și te întristezi în timp ce ochii tăi se îneacă în abisul sufletului. Mâinile îți tremură și tu răsufli greu, înghiți în sec și te rogi la icoane arse, la imagini ciopârțite și te agăți de singura ta speranță. Privirea îți îngheață și căldura de afară te pietrifică. Devii mut și vulnerabil, singurătatea de prinde de mâni și te leagă la ochi lăsându-te să pășești descurajată pe o panglică gri deasupra norilor. Un singur pas greșit și cazi în gol și simți o presiune puternică cum te împinge în jos, tot mai în jos, cât mai în jos, într-o cădere interminabilă. Nu tu aripi, nu tu parașută, nu tu zâmbete salvatoare. Singură și temătoare, cum reziști? Plângându-te? Compătimindu-te? Căindu-te? Pur și simplu cazi, asta e singura ta salvare.

Frigul îți dă deseori fiori, te cuprinde toată, te învăluie cu mătase ghimpată, strângându-se puternic pe tine. Inima ți se oprește, iar expresia chipului tău devine glacială, superficială. Machiajul nu te ajută, hainele de damă te strâng, cea de-a doua piele de taie în două și simți cum sângerezi abundent, cum orice apăsare, oricât de mică de doare, te chinuie cumplit. Iar îmbrățișarea lui e bolnăvicioasă, sărutările lui sunt usturătoare, dragostea care ți-o poartă e mortală. Singurătatea nu mai e o opțiune, ea devine o normă, un stil de viață nud, dezbrăcat de inhibiții, de falsuri grotești și de oameni cu mii de măști. Singurătatea devine o peșteră călduroasă, unde pereții umezi te înconjoară cu înstrăinare, cu emoții neomenești, cu atitudini simple și complexe.

Când opusul tău devine un monstru.